1.

După 1989 încoace, poezia a fost dată într-o parte din societatea basarabeană și românească, a fost împinsă la margini, a fost scoasă din viața noastră, fiind înlocuită cu un pragmatism feroce, dur, cu un egoism exacerbat, cu un cinism fără precedent. Pe măsură ce lucrurile se înrăutățeau din ce în ce mai tare, cu cât deveneam mai disperați și mai sictiriți de toate, cu atât poezia pierdea din audiență.  Primul lucru la care au renunțat concetățenii noștri în timpul acestei nesuferite tranziții a fost poezia. Au renunțat la poezie, pentru a se salva de pe o corabie cu fundul găurit.

Renunțând însă la poezie, la a cumpăra și citi cărți de poezie, la o atitudine poetică și creativă în fața vieții, am devenit un fel de roboței. Niște roboței cu clopoței. Executăm orbește ordinele, ne-am rotunjit, am prins la seu, am început s-o ducem mai bine, nu ne mai încăpem în piele de bine, dar nu mai suntem fericiți, dar am pierdut capacitatea de-a ne uimi și a ne bucura, dar am pierdut încrederea în noi și nu mai suntem în stare să deosebim lucrurile frumoase de cele hidoase.

Ce am pus în locul poeziei, cu ce am înlocuit simțul poetic din noi, cu ce am substituit înclinația naturală a omului de-a spera, de-a se încânta, de-a vrăji, de-a privi dincolo de aparențe, de-a trage cortina de pe falsele pudori, de-a demitiza statuile cu picioare de țânțar? Cu niște valori hedoniste? Cu bucuriile fundului și mațului gros?

Lumea contemporană e într-o criză spirituală fără fund. Toate valorile în care lumea a crezut de veacuri au fost înlocuite cu valorile fundului, vorba unui celebru filosof contemporan. Poezia ar putea fi însă o soluție pentru a ieși din criză. Nu numai poezia din cărți, dar și poezia din capul nostru, dar și poezia din sufletul nostru. Pentru a reînnoda legătura ruptă cu trecutul nostru, pentru a restabili unitatea cu natura, pentru a înceta să mai fim niște simpli roboți de plastilină, ar trebui să revenim la poezie.

Pentru că, sunt sigur de asta, poezia ne-ar putea salva.

2.

DESPRE POEZIE, POATE

Unele dintre poeziile pe care le-am scris pe vremea când încă mai eram la Braşov, plimbându-mă pe sub Tîmpa sau bând cafele pe terasele din jurul Bibliotecii Judeţene, au apărut sub formă de carte pe care am numit-o POOOOOOOOOOOATE. Cartea a văzut lumina tiparului în 2004 la editura Vinea din Bucureşti, lectorul ei fiind Nicolae Ţone. Vă spun lucrul ăsta pentru a preciza faptul că acele poezii, într-un fel sau altul, circulă şi nu au rămas doar în manuscris. Nu sunt sigur însă că placheta mai poate fi găsită şi în librării, deoarece puţini librari mai sunt astăzi interesaţi de comerţul cu cărţi de poezie. POOOOOOOOOOOOOOOATE este un experiment. Am scris-o pentru a demonstra că metoda fracturistă ( reactivă) poate fi viabilă. Punctul de plecare al poeziilor despre care vorbesc este, deci, unul teoretic.  Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, am să vă amintesc una dintre ideile fracturiste, cea legată de raportul dintre obiectul descris şi cel care-l descrie: important nu este să povesteşti că afară plouă, pentru că şi ieri a plouat şi alaltăieri şi acum o sută de ani, pentru că plouă şi în Germania, Rusia, Norvegia sau Mongolia, pentru că şi acolo sunt poeţi care vorbesc despre ploaie, şi atunci apare o întrebare firească: ce pot să aduc eu nou descriind ploaia? Ideea mea este că poţi spune ceva nou doar deplasând accentele de pe descrierea obiectului, în cazul de faţă ploaia, pe reacţiile pe care ţi le poate provoca acest fenomen. După mine, descrierea ploii nu poate avea vreo valoare în sine, sunt relevante doar reacţiile care ţi le declanşează. Numai aceste reacţii sunt unice şi irepetabile. Numai aceste reacţii pot fi personale. Numai ele m-ar putea diferenţia de alţi alcătuitori de stihuri din Republica Moldova, România, Franţa sau Belarus. Aceeaşi poveste e şi cu descrierea unei furtuni, a forfotului de pe stradă sau a norilor care plutesc pe cer. Aceeaşi poveste este şi cu descrierea realului, cotidianului sau a propriei tale biografii. Poţi aduce ceva nou atunci când vei scruta toate aceste lucruri din perspectiva reacţiilor tale spontane. Nu e relevantă descrierea unui accident rutier, reproducerea acestuia amănunt cu amănunt, ci doar surprinderea reacţiilor tale pe care le poţi avea în acel moment. Rezumând, aş putea spune că obiectul poate avea vreo valoare doar în măsura în care va naşte în mine anumite reacţii.

POOOOOOOOOOOOOATE este ilustrarea acestei teze. Reprezintă o încercare de-a descompune obiectul în miile de senzaţii din care se compune. Numai aşa pot surprinde o diferenţă între o durere de dinţi şi o durere pe care care o poate provoca în mine despărţirea de o fată pe care o iubeam la nebunie.

Am scris POOOOOOOOOOATE într-o perioadă în care poezia cotidianului şi biograficului era în mare vogă. Am scris acele poezii, singurele poezii fracturiste ale mele, pentru a-mi descoperi şi impune individualitatea mea. 

Dar, cu toate astea, nu mai scriu poezie decât ocazional şi foarte rar. Cei care m-au cunoscut la Braşov, cred că nu au uitat că în fiecare zi produceam kilograme de poezie, de aceea, a zice că mai scriu poezie doar ocazional este echivalent cu a spune că nu mai scriu deloc. Insist asupra acestui aspect deoarece consider că a scrie zilnic, a scrie mereu este un act profesionist. Meseria cere efort permanent, meseria fără travaliu şi transpiraţie este de neînchipuit.

 Trebuie să recunosc că, dacă nu aş fi ajuns la Braşov, aş fi rămas un grafoman incurabil. Dacă nu aş fi nimerit la începutul anilor 90 în mirificul oraş de la poalele Tâmpei, la filologia din Braşov, aş fi continuat să scriu o poezie despre nimic şi pentru nimeni. Dacă nu aş fi ajuns la cenaclul INTERVAL, dacă nu aş fi frecventat cursurile de literatură de la facultate, aş fi continuat, poate, şi acum să scriu la fel cum se scria la sfârşitul secolului XIX. Întâlnirea cu grupul de scriitori de la Braşov – Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Vasile Gogea, Marius Ianuş, Ciprian Şiulea- a fost hotărâtoare pentru evoluţia mea de mai târziu. Primul lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost înţelegerea faptului că nu poţi scrie poezie fără un obiect poetic anume. Şcoala pe care am făcut-o la aceşti scriitori m-a ajutat să-mi descopăr şi să-mi modernizez mijloacele de expresie. Abia când am reuşit să pot manevra cu nişte mijloace de expresie tranzitive, vorba lui Gheorghe Crăciun, am fost în stare să-mi valorific sensibilitatea mea. Până atunci, dădeam doar platitudini din mine care frizau penibilul şi lipsa de originalitate.

Dar, cu toate că nu mai scriu poezie, mai am în sertare câteva manuscrise de poezie. Sper să le public la un moment dat. Titlul unuia dintre ele e AKVIKA.

Poezia mă tentează, fără doar şi poate. Multe dintre personajele din teatrul sau proza mea sunt poeţi. Chiar şi poetul Dumitru Crudu apare ca personaj. Foarte rar mai scriu poezie direct pe foaie, dar de poezie nu am scăpat. Sunt clipe în care scriu poezie în gând, mergând cu autobuzul sau stând la coadă în magazin. Cred că voi reveni la un moment dat la poezie, dar pentru asta ar trebui să se mai producă un şoc cum fusese pe timpuri cel de la Braşov. În orice clipă m-aş putea aşeza la masa de scris şi să mă ridic de acolo având gata un nou manuscris, nu vreau să fac asta însă pentru că nu vreau să fiu pur şi simplu un grafoman care vrea să fie în fiecare an prezent la târgurile de carte cu un nou volum. Eu cred că poezia adevărată se scrie dintr-o necesitate. Eu am scris-o atâta timp cât simţeam o nevoie imperioasă de-a spune ceva despre mine şi despre lumea în care trăiam. Acum simt că nu am ce să spun în poezie. Dar poate peste un an sau doi voi avea. Cine ştie.

Totodată, vreau să spun că, nu aş fi ajuns niciodată dramaturg şi prozator, dacă nu aş fi fost mai întâi poet. Şi eu cred, la fel ca nu ştiu ce scriitor de dinaintea mea, că esenţa literaturii este poezia. Deci, e şi esenţa teatrului şi prozei. Din acest punct de vedere, nu am abandonat nici pentru o clipă poezia.

Poezia m-a ajutat să ajung la teatru şi proză, exact în perioada aia când exploram limitele limbajului poetic. La origine, prima mea piesă a fost o poezie. Scriind-o, am ajuns la teatru, iar scriind teatru am ajuns la proză. S-a întâmplat asta din dorinţa mea de-a înnoi limbajul poetic, de a-l revoluţiona, de a-l face mai viu şi mai dinamic. Poezia mă mai ajută să nu spun în teatru şi proză vorbe goale. Mă ajută să mă eliberez de limbuţie. Poezia mă ajută să spun ceea ce e esenţial. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, atunci când scriu teatru sau proză ţintesc două obiective: dramaturgia şi proza ca gen literar, dar  şi ca pretext de-a depăşi limitele limbajului. Încerc să le combin. Nu cred că aş fi reuşit asta dacă nu aş fi fost şi poet.