Interviu cu Maria Şleahtiţchi, scriitor şi profesor universitar

 

— La fiecare 15 ianuarie discutăm despre Eminescu. Cumva ritualic, fără să aderăm la text, fără să avem, cei mai mulţi, o idee câtuşi de puţin coerentă asupra creaţiei sale. Aşa că, abrupt: la ce bun Eminescu în vremuri de criză? Ce ne poate spune fundamental poetul acum?

— În primul rând, când vorbim de Eminescu în 15 ianuarie, avem în vedere, conştient sau nu, două ipostaze ale sale: mitul şi scriitorul. În întrebarea ta, te-ai referit la Eminescu-mitul, de care societatea română are nevoie ca să se legitimeze: nu mai poate fi gândită în afara lui, precum nici în afara lui Brâncuşi, Enescu şi a altor mari creatori. În ianuarie, Eminescu stă la îndemâna oricui. Este acel Eminescu pe care îl vede politicianul, conjuncturistul ş.a.m.d. Uneori mă gândesc că geniul lui Eminescu a fost şansa culturii române şi, totodată, neşansa omului Eminescu. Să te căzneşti să înveţi patru versuri din poetul nepereche doar ca să apari pe sticlă! Este un lucru profund jignitor pentru memoria lui. Îmi repugnă acest exerciţiu trivial al jurnaliştilor de a umbla prin Grădina Publică, cu microfoanele, după politicieni, ca aceia să recite din Eminescu ce îşi mai aduc aminte. Ce tristă posteritate pentru un un non-conformist, care nu a abdicat niciodată de la valorile pe care şi le-a instituit.

— Întrebarea mea era care ar fi lecţia fundamentală a poetului? Spuneai adineaori că societatea română se legitimează prin Eminescu. Dar basarabenii?…

— În felul următor: Eminescu este al nostru, Eminescu să ne judece! Şi aici ne-am oprit. Eminescu este al nostru şi un citat din Grigore Vieru, luat ca buchie de lege… Cred că, pe fond, lucrurile nu stau mai bine nici în dreapta Prutului. În genere, nu ştiu dacă astăzi Eminescu se mai citeşte. Atunci când îl sărbătorim cu atâta fast, fără a-i fi citit opera, sărbătorim, de fapt, un anume contur social, nimic mai mult. Am urmărit cum se depun florile la bustul lui Eminescu, cum se face toată procedura oficială. Şi am văzut cum unii politicieni vin doar ca să arate mai bine acolo. Am văzut politicieni care, după ce au depus flori, se uitau după ziariştii: dacă vin să-i filmeze, să le ia interviu… „Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Ce exactă profeţie!

— Cum crezi că ar vertebra studierea publicisticii lui Eminescu în cadrul unui curs special? Pentru că e cam semnificativ că nu avem cursuri asupra publicisticii lui, or asta este zona cea mai interesantă. Scuză-mă că îţi iau poate din răspuns, dar bănuiesc că Eminescu ne-ar preda o minunată lecţie de caracter, în primul rând.

— Este adevărat, o minunată lecţie de caracter! Dar să ţinem cont, mereu, de organicitatea discursului său publicistic, de contextul vremii. Anumite idei sunt deja datate, nu comportă decât un interes cultural, nu mai sunt aplicabile.

— Nu mă refeream la idei (pe care le putem discuta şi a căror aplicabilitate o putem controla), ci la acea libertate interioară – pe care noi n-o mai avem – de-a aborda nişte realităţi.

— Trebuie să ai curaj să-ţi exersezi această libertate interioară, s-o cultivi. În general, dincolo de teoriile psihologilor – că oamenii se nasc cu caractere diferite – noi suntem prevăzuţi cu câte un sâmbure de libertate. Dacă ştim să o cultivăm şi să o manifestăm – ea este. Dacă nu, devine tot mai mică şi mai mică, până dispare. Eminescu a avut curajul să fie el însuşi.

— Păi, tocmai, într-o lume de fantoşe ca a noastră, nu crezi că recursul la Eminescu este pur şi simplu imperios?

— Este, fără îndoială, dar uneori mă întreb dacă jurnaliştii basarabeni – fiindcă vorbim despre Eminescu, gazetarul –, câţi din ei…

— Câţi din ei, într-adevăr!…

— … au nevoie de Eminescu? Pentru că noi trăim, acum, o perioadă de neimaginat cu cinci ani în urmă. De o dezolare neverosimilă. Vezi că aproape nu mai e presă de partid? Este numai presă independentă, adică vândută, deghizat, unor partide sau unor indivizi. Cum le poţi solicita – sau sugera – acestora să-şi ia de model pe Eminescu? Pe acel Eminescu care, lucrând la un ziar de partid, pe faţă, scria împotriva politicii acestui partid? De unde i s-au şi tras apoi anumite lucruri… Care dintre noi, astăzi, este apt pentru o asemenea independenţă de atitudine? Am fost unul dintre cei care şi-au dorit şi o secţie de jurnalism la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat "ALecu Russo" din Bălţi, unde am predat mult timp. Am crezut foarte mult în această meserie care, dacă o practici pe adevărata deontologie profesională, este o meserie care te înalţă şi o meserie care te onorează. Dar dacă faci troc, ea devine nocivă pentru societate. Mai nocivă decât în cazul presei declarate de partid.

— Pătrundem într-o temă extrem de interesantă: propaganda şi manipularea. Dar şi în tema lipsei de personalitate a presei, tema înfeudării gazetarilor unor centre financiare, incapacitatea lor de a contrapune ceva. Regret că nu avem, acum, nici spaţiu, nici timp s-o dezvoltăm. Te-aş întreba, totuşi, dacă la mijloc e doar lipsa de caracter: genul ăsta de docilitate se obţine prin altoiul lipsei de cultură (de regulă, o lipsă crasă!) pe lipsa de caracter; merg mână în mână. Ei, bine, cum ne-ar vertebra Eminescu, studiat migălos, la sânge, în facultate? Sentimentul meu este că ar putea produce un alt tip de personalitate, cu măcar ceva mai mult spaţiu pe dinăuntru, unde să-şi poată exersa libertatea lui interioară.

— Dacă nu putem face neapărat un curs (pentru că planurile de studii sunt destul de încorsetate de anumite rigori), putem face un club de discuţii, unde să vină cei care care înţeleg lucrurile şi care l-au citit pe Eminescu. Însă, aşa cum eu sunt pesimistul care nu e decât un optimist bine informat, vreau să spun că, oricum i-am forma pe aceşti studenţi, când nimeresc dincolo de uşile universităţii, ei vor alege – sau vor fi constrânşi – să se conformeze vieţii de dincolo de şcoală. Şi viaţa aceea le va da modelele peste cap. Uită-te cine ajunge acum în vârful piramidei. Şi exemplul lor corupe într-o măsură gravă mentalităţile generaţiilor tinere. E foarte greu să le pretinzi în asemenea condiţii un anumit bun-simţ şi o anumită corectitudine, chiar o anumită verticalitate. Sărbătorim cu fast ziua de naştere a unuia dintre cei mai mari poeţi români (şi unul din cei mai mari jurnalişti pe care i-a avut acest popor), în timp ce dăm cu piciorul exact în modelul lui valoric.

— Ce-ai striga către cei care se dedau acestei ipocrizii?

— Nu aş striga nimic, pentru că nu are rost să strigi. Îndemnul meu firesc este opera. Să meargă la opera lui. Să-l citească cu atenţie. Să citească! Pentru că Eminescu nu înseamnă numai Somnoroase păsărele, un poem care îmi place foarte mult. Nu înseamnă numai Luceafărul. Eminescu înseamnă atât de mult rămas în manuscrise şi publicat ulterior! Eminescu înseamnă o proză foarte densă, fractalică, barocă. Şi mai înseamnă o tribună morală a societăţii române prin jurnalismul său. Din punctul acesta de vedere, e mai actual ca oricând. Noţiunile de onestitate, onoare, sinceritate – toate au fost pulverizate. Au căzut, de fapt, toate valorile, ne-a căzut verticala. (Hai să spun aşa, parafrazând o expresie din Zoe Dumitrescu-Buşulenga; ea spune: "Să păzim verticala"). Şi la Eminescu găsim şi modelul, şi tehnica reabilitării noastre morale.