Nominalizarea lui Ion Sturza ca premier desemnat a avut un impact major în Republica Moldova. Nu știu dacă a reclădit speranța, pentru că Ion Sturza e un personaj politic și om de afaceri cu experiență, deci cu trecut. Nu știu dacă a relansat raportarea morală, pentru că declarațiile de incompatibilitate și angajamentele pe proprie răspundere ale miniștrilor guvernului său nu acoperă pe deplin deținătorii funcțiilor publice, ba riscă să pară un gest populist, mai degrabă, decât unul serios, obținut prin lege, în Parlament, când ai o majoritate clară. În schimb scoaterea în prim plan extrem de vizibilă a premierului desemnat a relevat o alternativă, și au reechilibrat spectrul politic.

Pe imaginea curentă, Republica Moldova stătea în doi piloni: Vladimir Plahotniuc și Vladimir Filat. Dezechilibrați, fără aceeași experiență și voracitate, dar măcar doi. Și la nivelul pieței publice, structura de putere se împărțise, inegal, tot în doi, fiecare cu influențele, apetența și deschiderile proprii, pe toate domeniile, de la orientarea politică la prieteșuguri în exterior și la susțineri interne. Prăbușirea unei părți a spectrului, prin eliminarea unui factor al binomului, a creat probleme majore de captură a statului de către unicul oligarh rămas în picioare, așa cum i-a creat acestuia din urmă problema asocierii, chiar dacă ar fi fost bine intenționată, cu dominația statului și toate beteșugurile sistemului instituțional din stânga Prutului. De aici și răbufnirea omului din umbră, și soluția asumării publice a puterii în stat pentru ca toată lumea să vadă ce poate face Vladimir Plahotniuc când deține, cu adevărat, puterea.

Problema este că imaginea pe care clădește Plahotniuc e una de culise, de tenebre, de lucrătură de culoar, de aranjamente și nu una de executare transparentă a unui proiect. Într-o societate comercială sau grup de firme, strategia e a patronului și multe din lovituri nu trebuie cunoscute de restul angajaților, ci doar de cei îndrituiți, necesari pentru aplicarea planului și strict la momentul potrivit. Surpriza e parte a acțiunii și componentă a reușitei. Într-o guvernare, intențiile trebuie să fie transparente, discuțiile și dezbaterile deschise, susținerea publică trebuie câștigată prin convingere pentru ca fiecare element din societate să simtă că e parte, cumva, a acestei decizii care-i afectează viața. În caz contrar orice decizie pare arbitrară, lovitură sub centură, surpriza și impredictibilitatea poate costa eșecul chiar și al unei acțiuni pornită cu intenții bune. Aici greșește liderul informal al PDM, care se încăpățânează, autist, să-și asume responsabilitatea guvernării, forțând, impunând, constrângând elita politică și intelectuală a Republicii Moldova să-i accepte guvernarea și preluarea puterii în stat.

Într-un asemenea context, acțiunea publică exercitată de Ion Sturza după preluarea mandatului se constituie într-o antiteză deplină. Transparență, dialog, proiecte expuse public, recurs la elemente de morală politică, interviuri publice. Nu știu cât de credibil poate fi astăzi Ion Sturza, nici nu cred că e cineva în stare să facă măsurători sociologice serioase, zilnice, telefonic, dar cert e că s-a detașat în alternativă. Și-a construit postura și eșafodajul de unde poate să reprezinte echilibrul pentru un sistem condus de unicul oligarh public, cu resurse media, de afaceri și politice deopotrivă, care domină statul.

Și istoria din spatele celor doi e profund antagonistă, deși provine din epocile distincte când au condus Republica Moldova, formal sau informal. Și modul distinct de a face avere îi definește – unul prin afaceri reale și asumarea unei părți a unui imperiu în petrol și gaze legat de Dinu Patriciu și Rompetrol, vândut ulterior în câștig și transformat în alte afaceri legitime în România, pe piața europeană concurențială, altul prin afaceri constante cu statul pe care continuă să-l domine, fără să producă transparent afacerile pe care le controlează și care-i aduc bunăstarea, spre a fi investigate public și a se decide cât e piață, competiție, cât e monopol și spoliere a resurselor statului. Fără să aduc deosebiri fundamentale privind tipul afacerilor pe care cei doi le-au făcut cât dețineau puterea, modul de a face afaceri și de a comunica astăzi a celor doi este fundamental distinct, și asta afectează percepția publică despre fiecare din cei doi noi factori ai echilibrului de putere în Republica Moldova.

Să ne înțelegem: cred că Republica Moldova este un stat cu populație democratică și elită suficient de sofisticată pentru a nu putea fi păcălită și dusă de nas. Cred că normal ar fi o reconstrucție a clasei politice și a mass mediei, a spațiului public de jos în sus, pe baze solide. Însă o asemenea construcție durează. E clar că suntem în fața falimentului și a partidelor politice finanțate ca până în prezent, și a mass media făcută pe înțelegeri politice, pentru că credibilitatea este afectată implicit. Însă fără partide, fără mass media, nu există democrație, și de aceea e nevoie să existe finanțatori locali. Altfel, Republica Moldova devine o pradă a celor ce investesc politic în acest teritoriu, iar la acest capitol, cu toate problemele de buget și aventurile militare, Rusia deține de departe primul loc. Deci trebuie să fim conștienți că tranziția se face totuși printr-un alt comportament al acelorași oameni cu bani, care să construiască noile instrumente democrației serios și așezat. Sau să fie forțați să o facă. Pentru a oferi o șansă Republicii Moldova.