Pe tata îl durea îngrozitor de tare capul, îl durea așa de tare că plângea. Din grădină, îl auzeam cum se vaietă și bărbatu-meu se oferi să meargă la farmacia din colț ca să-i cumpere un analgin. Dar și ceva de mâncare, pentru noi și copii, pentru că debaraua era goală. I-am dat toți banii pe care-i aveam la mine și el nu și-i mai stivui în portmoneu, deși avea și portmoneu la el, ci și-i băgă în buzunar.

Vorbeam în șoaptă, în grădină, deși eram singuri.

Ivan își desprinse brațele cu care mă îmbrățișa și se porni spre poartă. L-am urmat. În spatele porții ne-am mai îmbrățișat o dată, la fel de strâns dacă nu și mai strâns chiar decât în grădină, de parcă nu ne despărțeam pentru câteva minute, ci pentru toată viața. Vorbeam despre fetița noastră. Ce-și dorea cel mai tare la întoarcere era s-o găsească pe Iulia vorbind. Să-i alerge în întâmpinare și să-i strige: Tată, te-ai întors. Ce bine îmi pare.

Mătușa Liuba ne striga prin școală, pe mine și pe Ivan, de vuia clădirea. Ne-am rupt unul din brațele celuilat, cu o mare părere de rău. Ivan deschise poarta. Din drum, îmi promisese că în câteva minute o să fie înapoi. Și copiii mă căutau prin școală. Am străbătut cărarea, cu capul întors peste umăr, dar pe Ivan doar îl auzeam cum bocănește spre farmacie și nu-l mai vedeam. Strigătele copiilor m-au smuls din prag, și m-au tras înăuntru, unde toată lumea m-a înconjurat într-o clipă.  Mătușa Liuba mă conduse în fugă în cancelarie, unde-l găsii pe tata căzut morman la podea, după un fulgerător atac cerebral. Eram varză iar Ivan lipsea. Cât aș fi dat să nu mai fi plecat nicăieri! Nu mă mai puteam ține pe picioare și nu mai puteam vorbi, dar trebuia să fac ceva. Tata paralizase. Cu o jumătate de falcă strâmbă,  părea o legumă. Culcat pe spate, din nas îi curgea sânge și din gură, o spumă albă. Scoteam niște sunete frânte, care nu aveau darul de-a se preschimba în cuvinte. Într-o secundă, și eu devenisem mută. Cu chiu, cu vai, mi-am revenit și am putut îngăima câteva cuvinte. I-am rugat pe băieți și pe mătușa Liuba să mă ajute să-l ridic pe tata de jos și să-l culc înapoi pe pat. Era deseobit de greu. Era extrem de greu, și nu am reușit să-l cărăm în pat și atunci am luat o saltea și i-am pus-o sub el, și o pernă, sub cap. Picam din picioare de oboseală și i-am trimis pe copii în camerele lor. Tata nu-și revenise. Cu o bucată de tifon pe care mi-a dat-o mătușa Liuba, i-am oprit sângerarea din nas și cu o altă fâșie de tifon i-am șters saliva care-i curgea din gură. Respira încet și gemea. I-am umezit buzele cu o altă bandă de tifon, muiată în apă rece și mi-am întins alături o altă saltea pe care m-am culcat și am adormit imediat, iar când m-am trezit, l-am găsit încercând să se ridice în picioare. Probabil, din cauza asta m-am și trezit. Își revenise și nu părea să-și dea seama de ceea ce i s-a întâmplat. Voia să meargă la toaletă și l-am lăsat să se ducă. A plecat. Trecuse vreo zece minute și nu se întorcea și am mers după el. Se rătăcise. Nu găsea toaleta. O luase în altă parte și atunci l-am condus de mână. Și tot de mână l-am adus înapoi. Nu se mai orienta în spațiu și se pare că nici pe mine nu mai știa de unde să mă ia. Nu o recunoscu nici pe mătușa Liuba, când acesta îl ajută să se culce pe saltea.

Tata stătea cu pumnii la gură și bolborosea ceva întruna, iar eu mă gândeam oare de ce Ivan nu vine. Poate, farmacia din colț o fi închisă și o fi mers  să caute o altă farmacie. Sau era deschisă și nu avea analgin. Din cauza nervilor, probabil, mătușa Liuba plângea sub pătură. Într-o secundă, pierduse tot. Cine știe, de nu s-ar fi legat cu noi, poate că acum ar fi dormit în patul ei și ar fi bocit sub propria ei pătură.

-Ce ai, mătușă Liubă? am întrebat-o, deși știam ce are. Ea și-a scos pătura din cap și m-a lăsat să-i citesc în ochi o devastatoare dezamăgire, dublată, na, și de lacrimile care-i șiroiau pe obraji.

-Mi-e milă de frate-meu, îmi spuse ea și-și trase iar plapuma peste cap și continuă să plângă. Deci asta era. Acum plângea și mai tare. Probabil, își plângea și soarta ei frântă în două după ce s-a legat cu noi. Mi se făcu milă și mie de ea și m-am ridicat și am mers la ea. M-am așezat pe marginea patului și i-am strâns mâna. Ea își dădu pătura din cap și mă privi foarte trist.

-Mătușă Liuba, eu sunt alături de mata, și o să te ajut tot timpul.

Mătușa Liuba se liniști. Dar mă privi neîncrezătoare. Apoi iar începu să plângă și eu am lăsat-o să hohotească la pieptul meu, știind că plânge că brusc a pierdut totul: a rămas fără casă, a rămas fără gospodărie și a rămas pe drumuri. Îl jelea pe soțul ei, pe moș Vichea, căruia îi simțea și acum lipsa, dar și pe Tolea al ei care-i promisese că o să vină din Moscova s-o scoată din acest infern, dar n-a mai venit. Sau poate că a venit după ce și-a părăsit casa? Mătușa Liuba se pensionase de la fabrică cu o lună  înainte de război și în loc să se bucure și ea de pensie, iată că au dat peste ea toate nenorocirile din lume. În plus, începu s-o doară și un picior. De asta, și plângea. Plângându-l pe frate-său, ea, de fapt, își plângea ei de milă. Cel puțin, asta credeam eu.

-Te temi, mătușă Liubă, că o venit Tolea și nu te-o găsit acasă?

-Da, mă tem.

-Și ai vrea să te întorci acasă?

-Aș vrea. Dar cum să mă întorc când se împușcă peste tot?

-Când o să înceteze focurile, o să te conduc acasă. Îți promit, mătușă Liuba. Și apoi, să știi, că, dacă Tolea o venit, el nu o să plece în aceeași secundă înapoi și o să te caute până o să te găsească. Lasă că-l știu eu pe Tolea.

Pe nepusă masă, Dorel dădu buzna peste noi, foarte speriat, cu mâna țintită spre fereastră.

-Afară...afară, se bâlbâii băiatul, fără să-și poată termina vorba. Am alergat după el în coridor, spre o fereastră care dădea spre strada Aviatorilor și am văzut ce-l speriase așa de tare pe Dorel: în speriaseră gardiștii care forțau poarta, pe care o apărau polițiștii. Începu marea bruftuială. La început, ploua doar cu pumni și bâte, ca mai târziu să plouă și cu cartușe. Copii s-au ciucit sub bănci, iar eu sub masa mea de profesoară. Mătușa Liuba nu vru însă să se ascundă nicăieri. Ea rămase în pat cu pătura în cap și continua să-și verse focul. Iar tata nu cred că realiza ce se întâmpla. Împușcături. Zbierete. Tropăituri de cizme pe hol. Ușile de la sălile de clasă trântite de perete. Fluierături. Înjurături. Vocea lui Vova, răcnind numele meu și al lui Ivan. O bucurie scurtă că nu l-au arestat. Poate, speram eu, i-a zărit că ne împresoară și s-a ascuns pe undeva. Ce bine ar fi. Izbituri în ușa noastră. Tropăituri de cizme în sală. O mână mă înșfăcă de păr și mă trase în mijlocul sălii și vocea lui Vova, răcnind: iat-o și pe naționalista pulii, fără să-i pese că-l auzeau copii și mâna lui, sau poate, o altă mână, mă trase de păr spre ușă și eu răcneam că n-am să plec nicăieri, și asta în timp ce ei îmi imobilizară mâinile la spate și mă scoteau pe sus în șuturi afară din școală. Afară, m-au băgat într-o dubă a miliției, și cineva mă întrebă, probabil, Fantoma: Unde e ucigașul ăla de bărbatu-tău? Și eu am răsuflat ușurată: înseamnă că nu l-au prins. Și asta era cea mai mare bucurie a mea din seara aia. Dar ce bucurie! Nimic nu se putea compara cu ea. Nimic nu mi-o putea eclipsa. Nici măcar faptul că m-au arestat.

(fragment din romanul „TRANSNISTRIA PIERDUTĂ”)