Am asistat cu toţii la deblocarea mecanismului 5+2, printr-un efort al preşedinţiei germane în exerciţiu a OSCE, cu celebra temă a paşilor mici în favoarea nevoilor oamenilor. Mai mult, am văzut numeroase afirmaţii publice ale analiştilor independenţi relativ la presiunea care s-a făcut în spatele scenei asupra Chişinăului pentru a accepta din nou compromisuri. Doar el.

Scriam, de asemenea, într-o analiză asupra evoluţiilor problemei nistrene, că mă aşteptam ca Germania să-şi utilizeze greutatea strategică pentru a echilibra raportul de forţe, respectiv pentru a determina Rusia şi separatiştii să intre în reguli, să permită libera circulaţie între malurile Nistrului, să permită lucrul câmpului şi recolta în terenurile situate pe malul stâng, să îmbunătăţească situaţia şcolilor româneşti, recunoscute şi respectate ca şcoli, care oferă servicii de educaţie în limba română, fără probleme din partea separatiştilor, şi să permită ca şi Chişinăul să aibă realizări în beneficiul cetăţenilor săi, nu numai Tiraspolul să fluture steagurile victoriei, plimbându-se liber cu maşinile prin Republica Moldova sau prezentând diplome apostilate oficial de autorităţile legitime pentru a permite învăţarea peste hotare.

Dar poate cea mai importantă realizare asupra căreia ar putea să se îndrepte OSCE şi orice preşedinţie în exerciţiu ar fi retragerea trupelor ruse din regiunea separatistă, trupe care staţionează fără acordul statului gazdă, Republica Moldova, şi plasarea mecanismului aşa-numitelor forţe de menţinere a păcii, componenta militară trilaterală aflată sub controlul formal al Comisiei Unificate de Control, în subordinea directă şi sub autoritatea politică a mecanismului de menţinere a păcii 5+2. Asta deoarece orice formulă de înţelegere şi compromis ar fi atins de către formatul politic de negocieri, el poate fi blocat în realizarea sa de către componenta militară, care este subordonată unui alt mecanism, CUC, condus pe baze tripartite între Chişinău, Moscova şi Tiraspol. Or cum retragerea trupelor ruse nu s-a produs, nici transformarea structurii militare de menţinere a păcii în misiune de poliţie multilaterală sub egida UE, la cererea statului gazdă, orice pas înainte în negociere poate fi blocat de trupele ruse de la Tiraspol, dublate de aşa-numitele trupe separatiste, în fapt trupe paramilitare ruse rămase în regiune după ce militarii au părăsit formal armata ruse.

Dar editorialul de astăzi vrea să vizeze nu numai asimetria din rezultatul negocierilor, ci mai ales responsabilitatea negociatorilor, care nu sunt simpli facilitatori, ci au responsabilitate directă asupra acestui proces. Mai mult, a forţa soluţii artificiale ce avantajează o singură parte riscă să antreneze responsabilitatea directă a situaţiei consecinţelor aplicării unor asemenea compromisuri pe teren, forţând acceptarea unor soluţii de birou, doar pentru gloria proprie şi pentru mişcarea procesului de pace.

Problema managementului consecinţelor este una de lungă durată care s-a manifestat creând costuri majore în mod repetat. Astfel, şi la nivel guvernamental, buna guvernanţă presupune nu numai transparenţa deciziilor şi discutarea lor cu cei asupra cărora aceste decizii se exercită, ci şi calcularea consecinţelor acţiunii unei reguli, norme, hotărâri de guvern sau ordonanţe asupra celui guvernat, asupra societăţii în întregul său. Şi evaluarea cazurilor cele mai nefericite este parte a acestui proces.

Să vă dau un exemplu: admitem că acordul final pentru circulaţia automobilelor înmatriculate în zona separatistă ar fi aceea a menţinerii steagurilor nistrene pe numerele de înmatriculare separatiste şi acoperirii lor cu simbolul MD la ieşirea din ţară. Acordul ar fi mai larg, fireşte, ar cuprinde inclusiv înregistrarea acestora la autorităţile legitime, prezentarea actelor de provenienţă şi dobândire, etc. Dar rămânând la varianta discutată privind forma de afişare a numărului, convenită eventual cu autorităţile de la Chişinău, acest pas ar putea genera scenarii din cele mai nefaste.

Între populaţiile, cetăţenii de pe cele două maluri ale Nistrului nu există un conflict interetnic, nici ură sau formule violente de manifestare. Acolo avem un conflict separatist generat de prezenţa militară rusă în regiune care a determinat un proces separatist artificial, pe care îl păstrează activ pentru a afecta suveranitatea Republicii Moldova. Totuşi elementele de natură simbolică sunt în măsură, ca în orice alt conflict, să genereze tensiuni, polarizare şi chiar conflict deschis.

Admitem că prin Republica Moldova încep să circule liber maşini înmatriculate la Tiraspol purtând steagul separatist. Al unei republici nerecunoscute. O asemenea eventualitate ar juca rolul unei cocarde roşii la o coridă pentru cetăţenii de pe malul drept, cu atât mai mult pentru cei care au luptat în război sau cei care au pierdut rude acum 25 de ani. Şi e de ajuns un caz banal, ca cineva să arunce cu pietre în maşina cu simboluri separatiste, eventual să rănească vreau călător în acea maşină, pentru a avea un declanşator de toată frumuseţea pentru conflict.

Managementul consecinţelor ar trebui să marcheze două lucruri: a cui e responsabilitatea pentru eventualele efecte negative – iar răspunsul privind “părţile” responsabile nu cred că ţine în picioare, atunci când sunt răniţi oameni şi apare incitarea la conflict ca efect al “negocierilor”– şi în al doilea rând cum pot fi evitate asemenea cazuri.

Există precedente, şi foarte celebre. În cazul Irlandei de Nord, avem celebrul marş al Ordinului de Orania prin cartierul catolic din Belfast. În fiecare an e un eveniment ce mobilizează poliţia şi alte forte de ordine. Numai că el are data fixă şi un loc clar unde se manifestă, deci se poate face prevenţia şi protecţia pentru a permite desfăşurarea liberă a marşului fără a eista confruntări între catolici şi protestanţi. Însă dacă vorbim despre maşini cu steaguri separatiste ce umblă liber pe malul drept, în zona controlată de autorităţile legitime ale Republicii Moldova, cine-şi asumă responsabilitatea siguranţei acestor maşini şi ale călătorilor din ele?

Nu vreau acum să spun că vor exista asemenea incidente. Ba chiar vorbim despre o chestiune cu relevanţă simbolică mare, dar care ar putea fi acceptată de tolarantul cetăţean al Republicii Moldova. Dar pot fi şi alte elemente, cu un impact mult mai mare care să antreneze costuri mult mai importante în ecuaţia problemei nistrene.

Iată de ce e important managementul consecinţelor actelor noastre. Mai mult, în cazul soluţionării conflictelor, elementele sunt şi mai grave. Pentru că un conflict nu se soluţionează pe seama unei părţi, şi nici jucându-te cu simbolurile, percepţiile şi emoţiile unei populaţii ce a trecut printr-un conflict, agitându-le în faţa steagurile separatiste ale unui regim nerecunoscut. E normal ca acţiunea măcar să nu strice, dacă nu neaparat să ajute, iar bucuria unei realizări de moment să nu se transforme în regretul pentru crearea declanşatoarelor ce pot duce la reaprinderea conflictului. Aşa cum construcţia încrederii şi soluţionarea nevoilor cetăţenilor nu trebuie să se transforme în consolidarea statalităţii entităţii separatiste.