Minibuzul cu cei patru critici de teatru din Chișinău a trecut cu botul printr-o poartă care bătea în galben deschisă doar pe jumătate și a rulat după un bărbat cu o șapcă de marinar în mână spre fundul curții. La un semn energic al bărbatului întors doar cu o jumătate de corp spre noi, îl vedeam doar din profil, minibuzul a oprit între două autobuze sidefii care se înălțau deasupra noastră ca niște stânci. De sub roțile lor doi maidanezi s-au prăbușit peste noi gata să ne sfâșie. Paznicul le-a strigat-Ho, opriți-vă- și javrele s-au retras sub burțile automobilelor. Prevăzători, uitându-ne cu teamă în părți, am ieșit în largul curții, apropiindu-ne de paznicul cu șapca de marinar în mână, care nu a schițat însă niciun pas spre noi. Fără să ne privească, ne-a arătat încotro s-o luăm. Apoi s-a grăbit să se îndepărteze, parcă pentru a evita o întâlnire față în față cu noi. Mergeam spre o ușă întredeschisă, în pragul căreia ne aștepta un bărbat corpolent. În timp ce se apropia de ghereta sa cu pași cadențați, călcând apăsat, de parcă ar fi purtat niște bocanci de fier, paznicul și-a trântit șapca de marinar în cap și a scuipat cu ciudă într-o parte. Din ușa gheretei sale, ne aruncă o privire galbenă, pe sub sprâncenele încrețite.

Cel de-al doilea bărbat, cel trupeș, era tuns zero și ne aștepta cu cu mâinile în buzunare. Ne-a îmbiat să intrăm după el. Am pășit pe un coridor luminat de un bec mare cât un harbuz și am trecut pe lângă o încăpere cu gratii la ferestre, de unde ne urmăreau două băbuțe cu fețe încruntate.

Mergeam după bărbatul trupeș, pe un coridor cotit, în șir indian, fără să vorbim între noi. Dar mai taciturn decât noi era grăsanul care ne conducea pe holul ăla sinuos, ținându-și mâinile înfipte adânc în buzunare

După ce ne-a invitat să intrăm în anticameră, imediat ne-a arătat spatele și ne-a lăsat în comania unei blonde senzuale, care, atunci când am venit noi, omora soldați la computer. A mers s-o anunțe pe directoare că am venit și am rămas pentru prima data singuri în Tiraspol. Însă nu mai mult decât pentru câteva clipe, pentru că imediat blonda aia ațâțătoare a deschis ușa, anunțându-ne cu o voce râcâită că directoarea ne poftește înăuntru. Ce discrepanță între vocea ei rășpăluită și frumusețea ei răpitoare. Am intrat. Și toată gheața pe care am găsit-o în teatrul ăsta s-a topit dintr-o data. Directoarea s-a sculat de pe scaunul ei, zâmbindu-ne larg. Era primul om din Tiraspol care ne zâmbea.

În timp ce ne îmbrățișa pe rând, o femeie cu o față ovală a intrat cu un blid cu plăcinte aburinde în mână, fără să bată la ușă. După ce l-a lăsat în fața noastră pe masă, o altă femeiecu a adus o altă farfurie cu săndvișuri, și apoi a mai intrat o femeie cu o tavă cu vin, cu țuici și cafele. Și niciuna dintre ele nu a bătut la ușă. Una după alta, femeile s-au retras în ordinea în care au intrat și noi am rămas iar doar cu directoarea teatrului, care ne-a invitat să mâncăm plăcinte, să bem vin și coniac, și să spunem bancuri. Eu băgam în gură doar ceea ce păpa și directoarea. O urmăream de pe ce tavă lua câteun sandviș și de acolo mă aprovizionam și eu.

În spatele directoarei trona portretul lui Șevciuc.

Am întrebat-o cum e viața în Transnistria, dar ea s-a ferit să-mi răspundă și a spus un banc. Vorbea doar în rusă, deși era moldoveancă.

Am mai întrebat-o în română de ce nu pun în scenă și spectacole în limba română și ea s-a uitat prudentă în părți și mi-a răspuns cu o voce atât de joasă că nici eu nu am auzit ce mi-a spus.

Am mers să vedem un spectacol, căci, în definitiv, pentru asta am venit. Cu un pic de regret, că am lăsat paharele de vin și coniac neăbăute pe masă.

Era un spectacol despre război. Despre eroismul soldaților sovietici și sala era plină cu pensionari exaltați, care nu pridideau să bată din palme după fiecare cântec. De la un punct încolo însă, am avut impresia că spectacolul nu e, de fapt, despre cel de-al doilea război mondial, ci despre războiul ruso-moldovenesc din 1992. Era un spectacol despre cum și-au apărat Patria soldații ruși din Transnistria în fața cotropitorilor moldoveni. Pensionarii aplaudau tot mai furtunos. Mă uitam la colegii mei din chișinău ca să le văd reacția. Unul dintre ei își băgase capul sub scaun și încerca să nu se uite pe scenă. Altul se uita la portretele actorilor de pe pereți, pe când plasatoarele din spatele nostru ne frigeau cu ochii.

Nu mă mai puteam uita la porcăria de pe scenă și m-am ridicat în picioare. O plasatoare mă întrebă unde plec. „La budă”, i-am spus și am ieșit din sală. M-a însoțit în hol.

Voiam să ies afară, în curte și  m-am pornit pe coridorul din față. Ea se ținea după mine. Îi auzeam tropăitul de pași în spatele meu. Am cotit-o la dreapta. În față îmi apăru un bărbat în tunică militară, care mă întrebă unde merg. „La budă”, i-am spus. Și am virat spre toaletă, după care iar am vrut să fug afară, dar iar mi-a ieșit o plasatoare în față, care m-a întrebat unde vreau să merg.

-Dacă ați venit la spectacol, atunci trebuie să mergeți la spectacol, altfel, o să chem militia, m-a amenințat ea și m-a forțat să mă întorc în sala de spectacole.

Norocul meu că spectacolul deja se termina, că am ajuns exact la aplauze. Dar nu am aplaudat. Și nici nu m-am ridicat în picioare, spre indignarea pensionarilor și plasatoarelor din jurul meu care mă priveau scârbiți. Stăteam ghemuit pe scaun cu pumnii strânși și cu capul pe genunchi.

Ca să nu mă ia de guler cineva, am ieșit în timp ce ei aplaudau zgomotos. În hol ne aștepta directoarea care iar ne invită în cabinetul ei unde ne aștepta aceeași masă întinsă. Acum însă nu ne-am mai atins de nimic, nici măcar de vin sau coniac, și voiam mai repede să plecăm de acolo. Ăsta era singurul lucru pe care voiam să-l facem după spectacolul pe care l-am văzut.

Directoarea ne-a condus pe coridoarele întortocheate. O bătrână de la poartă m-a ajuns din urmă și mi-a dat o pungă cu ouă, zicându-mi, luați-le că la noi sunt foarte ieftine, iar la voi sunt foarte scumpe, e un mic cadou din partea noastră.

În curte, înainte să urcăm în minibuz, după ce s-a uitat cu atenție în jur ca să vadă dacă nu o aude cineva, directoarea ne-a urat drum bun în limba română,

Astea au fost singurele ei două cuvinte pe care ni le-a spus în limba română în curte, când nimeni nu o auzea. După care, peste două luni, a fost numită misinstră a culturii.

Am plecat în trombă. Iar când am ieșit din Tiraspol, am deschis fereastra și am început să arunc cu ouă în stâlpii care alunecau pe lângă noi.