Pe strada Bucureşti, la intersecţie cu strada Puşkin, nu departe de sediul Ambasadei României, Igor Dodon îl pocni pe un bătrân cu pumnii în faţă, până îl umplu de sânge. Vaietele moşului îl întărâtară şi mai tare pe vajnicul politician de stânga. Baba cu colaci trecuse şi nu am înţeles ce-l supărase aşa de rău pe Dodon şi pe adepţii lui, care, strânşi ciucure în jurul său, se comportau ca nişte microbişti înrăiţi, strigând: “Dă-i mai tare!”, “Aplică-i o directă de stânga!”, “Izbeşte-l în boaşe!”

Eu mă duceam să-mi vizitez o rudă internată la spital şi m-am oprit contrariat că nimeni nu încerca să-l salveze pe sărmanul bătrân, un biet ţăran din Flutura mea, pe numele său Vasile Condrea. Am sărit să-l apăr şi atunci Igor Dodon l-a lăsat pe bătrân să zacă la pământ, îndoit colac, şi s-a aruncat asupra mea. În ultima clipă am reuşit să mă feresc din calea pumnului său, care-mi vâjâi pe lângă urechi ca un ciomag şi am rupt-o la goană. Am luat-o la fugă în jos pe strada Puşkin, dar Dodon se ţinea scai de mine. Fugea foarte bine. Am iuţit şi eu paşii. Gâfâiam pe lângă Casa Presei, când Dodon m-a apucat de mâneca fâşului şi acesta a început să se rupă în mâinile sale. Şi atunci m-am trezit.

M-am trezit urlând de spaimă. Am sărit năuc din pat şi m-am plimbat câteva clipe bune prin cameră ca să-mi revin, dar nu puteam să-mi revin şi basta şi atunci am mers la baie şi mi-am băgat capul sub un jet algid, spunându-mi: nu a fost decât un vis urât şi nimic mai mult, revino-ţi, a fost doar un coşmar şi nimic altceva. În cele din urmă, am încetat să mai tremur şi m-am calmat. Mă bucuram că nu eram pe stradă, ci în propria mea casă şi că nu mă urmărea niciun Dodon. M-am liniştit şi am mers să mă culc iar. Neputând să adorm, mi-am amintit cum, odată, la Braşov, în timp ce beam o cafea într-un restaurant din centrul oraşului, le-am reproşat unor tipi îmbrăcaţi în cămăşi roşii că s-au îmbrăcat în cămăşi roşii şi aceştia au sărit să mă ciomăgească şi atunci, la fel ca şi în visul cu Dodon, am scăpat de tipi doar prin fugă.

Am adormit spre dimineaţă, dar în vis din nou mi-a apărut Igor Dodon. Se făcea că mergeam la serviciu şi când am deschis uşa cabinetului meu, înăuntru, pe scaunul meu, l-am găsit lăfăindu-se picior peste picior pe Igor Dodon. Cum m-a văzut, acesta a sărit să mă prindă. Dintr-o altă cameră a ţâşnit Usatâi şi m-au apucat, unul de o mână şi celălalt de altă mână, şi m-au dus la gară, încercau să mă bage cu forţa într-un vagon din trenul care pleca spre Moscova. În ultimul moment am reuşit să mă rup din mâinile lor şi m-am trezit. 

Se crăpa de ziuă şi în casa noastră. Trebuia să merg la muncă. M-am îmbrăcat şi am ieşit din casă. Am luat un troleu. Vehiculul se deplasa prin oraş, lăsând în urmă corturile roşii ale lui Igor Dodon, exact ca alea din visul meu. Am numărat vreo zece corturi de acest tip şi vreo sută de oameni viermuind în jurul lor.

Am coborât din troleu şi în timp ce mă apropiam de bibliotecă, deodată am îngheţat de spaimă: dar dacă Igor Dodon câștigă alegerile, oare ce se va întâmpla atunci? Oare nu va fi mai nasol decât în coşmarul meu?

Seara am mers spre casă cu paşi şovăitori, sperând din tot sufletul ca Igor Dodon să nu-mi mai reapară în vis. Să-l viseze ăia care-l votează.